„Am învățat să prăjim oul în o sută de feluri, dar am uitat cum să creștem găina!” Prof. Claudia Chiru, despre capcana orelor remediale

Sistemul de învățământ din România a găsit din nou o soluție din pix pentru golurile din educație: adăugarea obligatorie de ore remediale peste orarul obișnuit. Pe hârtie, măsura sună ca un sprijin generos pentru elevii care rămân în urmă. În realitatea dură a claselor primare, decizia riscă să se transforme într-o pedeapsă administrativă pentru dascăli și într-o sursă masivă de epuizare cognitivă pentru copiii de 6 și 7 ani.

Profesoara pentru învățământul primar Claudia Chiru, fondatoarea Conferinței Naționale A.C.E. (Arhitectura Cognitivă în Educație), a pus degetul pe rană în cadrul Dialoguri despre Educație cu Claudia Chiru la Părinți și Pitici. Într-o analiză bazată pe practica zilnică la catedră și pe studii de neuroștiințe, dascălul demontează iluzia că timpul suplimentar petrecut pe scaun garantează acumularea de cunoștințe.

„Am învățat să prăjim oul în o sută de feluri, dar am uitat cum să creștem găina care îl face”, atrage atenția prof. Claudia Chiru. 

Soluția din pix a ministerului: o pedeapsă administrativă pentru profesorii dedicați

Când un minister introduce din birou ore suplimentare obligatorii fără să analizeze munca individualizată pe care mulți dascăli o fac deja la clasă, măsura lovește exact în profesionalismul celor mai buni oameni din sistem.

Claudia Chiru explică de ce o intenție declarativ nobilă ajunge să fie resimțită ca o palmă dată autonomiei pedagogice:

„Scriu acest articol din perspectiva unui profesor care practică zilnic intervenția remedială, identifică dificultățile elevilor, adaptează sarcinile de învățare și urmărește progresul fiecărui copil. Introducerea unor ore remediale suplimentare, ca obligație generală, a ajuns la mine cu semnificația unei pedepse administrative aplicate inclusiv profesorilor care își exercită deja profesia cu responsabilitate și rigoare. Această percepție merită discutată, deoarece vorbește despre felul în care sunt construite politicile educaționale și despre raportarea instituțiilor la competența profesională a cadrelor didactice. Intenția de a sprijini copiii care întâmpină dificultăți de învățare este legitimă și necesară. O măsură educațională nu devine însă eficientă doar pentru că este bine intenționată”.

Nu poți rezolva lacunele din învățământ dacă tratezi toți profesorii ca pe niște simpli executanți și presupui că nimeni nu și-a făcut treaba până la apariția unui nou ordin de ministru.

Creierul copilului de 7 ani la capătul puterilor: ce spune cercetarea internațională

Cea mai mare capcană a deciziei ministeriale este ignorarea biologiei copilului mic. La clasa pregătitoare sau la clasa I, un școlar nu este un adult în miniatură capabil să stea nemișcat și concentrat timp de cinci sau șase ore pe zi.

Claudia Chiru aduce în discuție reperele fundamentale din neuroștiințe formulate de cercetătoarea Adele Diamond:

„Un elev de clasa I parcurge deja un program care îi solicită atenția, memoria de lucru, controlul inhibitor și autoreglarea, funcții executive aflate încă în dezvoltare. Cercetătoarea Adele Diamond, într-o lucrare de referință publicată în 2013 despre funcțiile executive, explică rolul acestora în învățare și arată că funcționarea lor este influențată de stres, de insuficiența somnului și de starea emoțională. Memoria de lucru îi permite copilului să păstreze și să utilizeze informațiile necesare rezolvării unei sarcini, controlul inhibitor îl ajută să își gestioneze impulsurile și să își mențină atenția, iar flexibilitatea cognitivă îi permite să schimbe strategia atunci când întâmpină o dificultate. Aceste mecanisme sunt solicitate permanent în activitățile școlare, inclusiv în cele remediale. De aceea, simpla prelungire a timpului de instruire nu garantează că elevul mai dispune de resursele cognitive necesare pentru a beneficia de intervenția suplimentară. Cercetarea lui Diamond nu măsoară efectele orelor remediale din România și nu stabilește o durată maximă universală a învățării, dar oferă un fundament științific pentru a lua în considerare oboseala, autoreglarea și condițiile în care copilul poate învăța eficient. Nu orice timp petrecut în clasă este timp în care se produce învățare, iar disponibilitatea cognitivă a copilului trebuie să conteze atunci când decidem să îi adăugăm activități peste programul școlar obișnuit”.

Dacă un copil este stors de energie, ținerea lui forțată în bancă nu face altceva decât să genereze aversiune față de școală, anxietate și blocaje cognitive.

Meta-analiza pe 96 de studii: intervenția dă roade în timpul orelor, nu după program

Argumentul autorităților că „mai mult timp înseamnă rezultate mai bune” este contrazis de literatura științifică mondială. Eficiența sprijinului pedagogic nu depinde de prelungirea agoniei după ore, ci de modul în care este integrat ajutorul în programul normal de școală.

Prof. Claudia Chiru citează o amplă meta-analiză experimentală pentru a arăta unde greșește strategia oficială:

„O cercetare relevantă pentru această discuție este meta-analiza realizată de Andre Nickow, Philip Oreopoulos și Vincent Quan (2020), care reunește 96 de studii experimentale privind eficiența programelor de tutoring, respectiv intervenții educaționale individuale sau în grupuri mici, destinate sprijinirii învățării de la nivel preșcolar până la liceu. Autorii au analizat impactul acestor intervenții asupra rezultatelor școlare, luând în considerare vârsta elevilor, pregătirea persoanei care oferă sprijinul, disciplina studiată și momentul organizării activităților. Rezultatele au indicat efecte pozitive asupra învățării, în medie mai mari la clasele mici, atunci când sprijinul a fost oferit de profesori sau personal educațional pregătit și când intervențiile s-au desfășurat în timpul programului școlar, comparativ cu cele organizate după program. Cercetarea nu demonstrează că orele remediale suplimentare sunt ineficiente, dar ridică o întrebare legitimă privind fundamentarea pedagogică a deciziei de a adăuga obligatoriu ore de intervenție remedială peste programul școlar obișnuit, în locul unei organizări care să valorifice mai eficient timpul de învățare deja existent. Dacă avem dovezi că sprijinul educațional bine structurat, oferit de personal pregătit și integrat în programul școlar poate produce rezultate importante, de ce răspunsul sistemului se concentrează pe adăugarea unor ore, în loc să investească prioritar în formarea profesorilor și în calitatea predării? La șase sau șapte ani, timpul pentru joc, mișcare, odihnă, explorare și relații sociale contribuie la dezvoltarea echilibrată a copilului. Trebuie să analizăm ce învață efectiv elevul în timpul suplimentar, cât poate susține efortul și ce efecte apar asupra oboselii, motivației și timpului liber. Eficiența orelor remediale trebuie demonstrată prin progresul copilului, nu presupusă din simpla lor introducere în orar”.

În loc să lăsăm copiilor timp pentru mișcare, aer liber și joacă nestructurată, îi încărcăm cu ore după ore și pretindem că astfel le salvăm viitorul.

Obsesia ecranelor și a cursurilor sterile: „Prăjim oul, dar nu știm să creștem găina!”

O altă anomalie majoră a reformelor din educație este goana după digitalizare cu orice preț, în detrimentul didacticii pure. Profesorii adună diplome și credite pe bandă rulantă pentru aplicații pe tabletă, dar mulți nu mai știu pașii concreți prin care mintea unui copil trece de la reprezentarea vizuală la litera abstractă.

„Din perspectiva mea, această discuție conduce către o problemă fundamentală a sistemului românesc de educație: formarea temeinică a cadrelor didactice și capacitatea acestora de a transforma programa școlară în experiențe autentice de învățare. Avem nevoie de profesori pregătiți intelectual și pedagogic, cu valori profesionale și morale solide, cu o înțelegere profundă a dezvoltării cognitive a copilului și cu instrumentele necesare pentru a identifica dificultățile, a adapta strategiile și a interveni eficient în timpul activităților obișnuite. Programa școlară trebuie cunoscută, înțeleasă și transpusă în experiențe de învățare adecvate vârstei, ritmului și posibilităților cognitive ale elevului mic. În acest context, mi se pare absurd ca un profesor să acumuleze curs după curs de digitalizare, să învețe să utilizeze platforme, aplicații și instrumente tehnologice tot mai sofisticate, dar să nu stăpânească suficient didactica predării unei litere, procesul de formare a cititului sau trecerea copilului de la concret la abstract. Este ca și cum am învăța tot mai multe tehnici de a prăji un ou, dar am ajunge să considerăm ouăle și găinile inutile, nestiind să le mai creștem. Perfecționăm instrumentele și riscăm să pierdem contactul cu procesele fundamentale care le dau sens. Tehnologia are valoare atunci când este pusă în slujba unei pedagogii bine înțelese. Un ecran interactiv nu poate înlocui discernământul profesorului, după cum o aplicație digitală nu poate suplini necunoașterea mecanismelor prin care copilul învață să citească, să scrie și să gândească matematic. Susțin de multă vreme că una dintre investițiile fundamentale ale educației trebuie să fie formarea profesorului, atât cea inițială, cât și cea continuă, corect făcute. Un profesor cu vocație, o pregătire temeinică, o cultură intelectuală solidă, discernământ pedagogic și responsabilitate profesională poate identifica și aborda multe dintre dificultățile de învățare chiar în interiorul programului obișnuit. Aceasta nu elimină nevoia unor intervenții suplimentare pentru copiii care au nevoie de ele, dar permite ca sprijinul remedial să fie justificat prin nevoi concrete și organizat în funcție de acestea. Orele remediale nu trebuie să devină un substitut pentru formarea inițială și continuă de calitate a profesorilor. Nici creșterea timpului de instruire nu poate compensa, prin ea însăși, lipsa competențelor pedagogice necesare pentru a produce învățare”, atrage atenția prof. Claudia Chiru.

Niciun soft educațional nu poate suplini lipsa de conexiune umană și de măiestrie pedagogică atunci când un copil se poticnește la citit sau la numărat.

Norma dascălului: munca nevăzută dincolo de cele 45 de minute la catedră

Publicul larg are adesea impresia greșită că un învățător lucrează doar patru ore pe zi, cât timp se află în clasă cu elevii. În realitate, pregătirea fiecărei fișe de lucru, corectarea caietelor și adaptarea lecțiilor dublează efortul zilnic.

Prof. Claudia Chiru prezintă calculul matematic al orelor de muncă și datele raportate la nivel internațional:

„Există și problema volumului real de muncă al învățătorului. În cazul a 20 de activități obișnuite și două activități remediale săptămânale, presupunând câte 45 de minute pentru fiecare, rezultă 16 ore și 30 de minute de activitate directă cu elevii. Dacă estimăm 45 de minute de pregătire pentru fiecare dintre cele 22 de activități, adăugăm alte 16 ore și 30 de minute. Alocând orientativ șapte ore pentru evaluare, corectarea caietelor, documentare, comunicare cu părinții și alte responsabilități, ajungem la 40 de ore săptămânal. Calculul este corect aritmetic, dar reprezintă o simulare, nu o măsurare a timpului efectiv și nici un coeficient oficial de pregătire. În funcție de fișa postului și de organizarea școlii, învățătorul participă la consilii profesorale, comisii, ședințe cu părinții, consultații, activități administrative, supravegherea elevilor și serviciul pe școală. Aceste responsabilități trebuie contabilizate atunci când sunt efectiv îndeplinite, fără suprapuneri sau dublă înregistrare. Codul muncii stabilește durata normală de opt ore zilnic și 40 de ore săptămânal pentru salariații cu normă întreagă, prevedere care trebuie corelată cu legislația specială din educație. Datele OECD din TALIS 2024 arată că profesorii români de gimnaziu cu normă întreagă raportează, în medie, 8,1 ore săptămânale pentru pregătirea lecțiilor și 4,4 ore pentru corectarea lucrărilor. Aceste valori nu descriu direct activitatea învățătorilor și nu demonstrează depășirea normei legale, dar ilustrează importanța muncii din afara predării. Pentru profesorii care identifică permanent dificultățile elevilor, adaptează strategiile de predare, construiesc materiale și intervin individualizat în timpul activităților obișnuite, introducerea uniformă a orelor suplimentare poate fi resimțită ca o sancțiune profesională. Mă număr printre acești profesori. Atunci când o responsabilitate pe care o exercit deja cu rigoare devine o obligație suplimentară, fără o analiză a muncii existente și fără consultarea celor care o desfășoară, percepția este aceea a unei pedepse administrative. O asemenea abordare riscă să ignore competența profesională, autonomia pedagogică și efortul deja investit în progresul fiecărui elev. Ajungem astfel la un paradox: îi cerem profesorului să ofere sprijin individualizat suplimentar, dar riscăm să îi reducem timpul necesar pentru pregătirea acelui sprijin și pentru îndeplinirea responsabilităților deja existente”.

Când îi iei dascălului timpul de pregătire a lecțiilor ca să-i bagi din pix ore de prezență forțată la școală, calitatea predării de a doua zi se prăbușește pentru întreaga clasă.

Solicitare fermă către decidenți: opriți deciziile luate din birou!

Educația copiilor noștri nu se salvează prin statistici bifate în rapoarte oficiale, ci prin măsuri probate științific, testate în clase și calibrate pe puterea reală de concentrare a celor mici.

Finalul intervenției prof. Claudia Chiru este un apel adresat ministerului și inspectoratelor:

„Celor care construiesc politicile educaționale le solicit să analizeze realitatea din sălile de clasă înainte de a introduce noi obligații. Evaluați progresul școlar, oboseala și motivația copiilor, volumul real de muncă al profesorilor și eficiența intervențiilor remediale, folosind indicatori clari și date comparabile. Analizați criteriile de includere a elevilor, mărimea grupelor, pregătirea profesorilor, resursele disponibile și momentul în care sunt organizate activitățile. Investiți în formarea inițială și continuă a cadrelor didactice, în dezvoltarea competențelor pedagogice, în înțelegerea arhitecturii cognitive a copilului și în capacitatea profesorului de a transforma programa școlară în învățare reală. Consultați profesorii care demonstrează competență profesională și care cunosc din experiență directă dificultățile și posibilitățile elevilor. Vă solicit să fundamentați măsurile prin studii, să le testați eficiența și să le ajustați în funcție de rezultate. Înainte de a decide că elevii au nevoie de mai multe ore, stabiliți dacă au nevoie de strategii de predare diferite, intervenții mai timpurii, grupe mai mici, sprijin individualizat sau o organizare mai eficientă a timpului existent. Copilul nu învață mai mult doar pentru că îl ținem mai mult la școală. Profesorul nu devine mai eficient doar pentru că îi adăugăm ore în program. Educația de calitate se reflectă în ceea ce copilul reușește să înțeleagă, să exerseze, să consolideze și să utilizeze. Avem nevoie de politici educaționale fundamentate științific, care respectă particularitățile dezvoltării cognitive și recunosc complexitatea muncii profesorului. Înainte de a prelungi timpul petrecut de copil la școală, trebuie să ne întrebăm cât de bine este pregătit profesorul să valorifice timpul pe care îl are deja la dispoziție”.

Înainte să le cerem elevilor să stea peste program și învățătorilor să bifeze prezențe în plus, statul român trebuie să înțeleagă o regulă de bază: învățarea nu se măsoară cu ceasul de pe perete, ci cu priceperea profesorului de a face mintea copilului să se deschidă cu bucurie, nu din obligație.