Prof. Claudia Chiru: La clasele primare este o aberație să vorbești despre meditații. Învățătoarea este obligată să recupereze la clasă
17 Septembrie 2026
Preluarea sarcinilor școlare de către părinți îi răpește copilului șansa de a deveni autonom și rezistent din punct de vedere emoțional. Profesoara Claudia Chiru explică de ce adulții nu trebuie să acționeze ca o „memorie externă” și de ce aducerea caietelor uitate la școală îi face o mare defavoare micului elev.
În fiecare dimineață, mii de părinți trec prin aceeași agitație: verifică ghiozdane, caută rigle pierdute, ascut creioane și aleargă prin trafic ca să ducă la școală caietul rămas pe birou. Din dorința firească de a-și proteja copilul de o notă mică sau de o mustrare în fața clasei, adulții cad într-o capcană psihologică periculoasă: devin „memoria externă” a celui mic. În realitate, acest ajutor bine intenționat îi sabotează independența și îl lasă complet nepregătit în fața greutăților vieții.
Profesoara Claudia Chiru atrage atenția că drumul spre autonomie nu începe în adolescență, începe din prima zi de școală. Lăsat să suporte consecințele propriilor omisiuni, copilul descoperă cum să-și gestioneze frustrarea, rușinea și responsabilitatea.
Părintele ca „memorie externă”
Obiceiul de a prelua integral logistica școlară, de la făcutul ghiozdanului până la aducerea la școală a rechizitelor uitate, în timpul orelor, împiedică formarea atenției logistice a școlarului. Când un părinte traversează orașul pentru un caiet uitat, copilul învață că neglijența nu are niciun cost personal.
Prof. Claudia Chiru explică la Părinți Prezenți, o emisiune marca ParintisiPitici.ro, tranșant de ce această intervenție de urgență trebuie să înceteze.
„Când începem să-i transferăm responsabilitatea copilului pentru caiete și pentru lucruri? Din prima zi! Gradual. Părintele nu trebuie să se transforme în memoria externă a copilului. Părintele nu poate să vină la școală din partea cealaltă a orașului să-i aducă copilului un caiet uitat sau un creion. Păi nu! Eu știu că poate, dar eu zic că nu mai poate! Decât să vină, mai bine nu. Eu le spun elevilor mei: Se teleportează? Cum ajunge până aici? Vine cu mașina? Eu nici nu pot să-i cer așa ceva mamei tale sau tatălui tău, pentru că apreciez timpul dumnealor, îi respect, sunt la serviciu și nu pot să-i deranjez! Îmi pare rău! Dacă tu ai uitat astăzi caietul, te rog frumos când ajungi acasă să stabilești cu părinții tăi că-ți vei face singur ghiozdanul”, spune cadrul didactic.
Când elevul înțelege că mama sau tata nu pot apărea ca printr-o minune la ușa clasei, începe procesul maturizării practice.
Emoțiile negative inofensive: Sursa stăpânirii de sine și a forței interioare
Frica de a vedea copilul trist sau rușinat îi împinge pe mulți adulți să intervină salvator. Totuși, ferirea sistematică de disconfort îl privează de o trăire necesară pentru dezvoltarea psihică: capacitatea de a rezista în fața unui mic eșec. Experiența neplăcută de a nu avea tema pe bancă devine o lecție utilă.
„Părintele trebuie să lase copilul să facă singur lucruri și să se lovească de aceste lucruri uitate, de aceste momente în care uită ceva. Și nu trebuie să-l ferim nici de emoția pe care o simte la școală atunci când vede că toți au adus și el nu! Pentru că îl ajută să crească, îi crește autonomia, îi crește încrederea în sine. Toate emoțiile acestea, negative sau pozitive, sunt bune și e musai să-l lăsăm pe copil să le trăiască”, spune prof. Claudia Chiru.
Copilul care trece prin această stare fără a fi salvat de urgență descoperă că lumea nu se prăbușește dintr-o greșeală, dar învață totodată să nu o mai repete.
Traducerea emoțiilor acasă: „Ai uitat, mamă, pentru că am făcut eu în locul tău!”
Rolul de bază al familiei nu este să șteargă urmările omisiunii. Rolul este să-i ofere copilului un cadru de înțelegere fără etichete distructive. Odată ajuns acasă, cel mic are nevoie să audă că emoțiile resimțite sunt normale și că există o soluție clară pentru viitor.
Claudia Chiru oferă un model de dialog concret pentru părinți: „Putem să i le traducem apoi acasă și să-i spunem: Mama, te-ai simțit rușinat? E firesc să te simți rușinat, dar nu este aceeași rușine pe care o simți atunci când faci ceva rău sau greșit, când îi faci rău unui om sau unui animal. Tu ai simțit o rușine pentru că ai lăsat caietul și ai dezamăgit-o pe doamna și pe tine. Nu-i nicio problemă, doamna a înțeles și eu am înțeles. Uite, pentru ca tu să nu mai uiți data viitoare, trebuie să începi singur să-ți faci ghiozdanul, că de aia ai uitat, mamă, că am făcut eu pentru tine! Haide să îndreptăm asta!”
Acest tip de comunicare elimină vinovăția toxică și direcționează energia spre acțiune și responsabilizare.
Mecanismul dependenței: Cum naște supraprotecția lipsa de reziliență
Atunci când adultul gândește și acționează în locul elevului, cercul vicios al neputinței învățate se instalează pas cu pas:
Acțiunea adultului: Părintele pregătește ghiozdanul în locul copilului în fiecare seară;
Lipsa de exercițiu: Cel mic nu își dezvoltă memoria logistică, atenția distributivă și simțul proprietății asupra sarcinilor;
Intervenția de criză: În clipa în care un caiet lipsește, părintele intervine salvator și îl aduce în fugă la clasă;
Consecința: Copilul este privat de emoții inofensive, rămânând lipsit de rezistență psihologică, de stăpânire de sine și de determinare (grit).
Retragerea treptată a sprijinului: Regula de aur încă din clasa pregătitoare
Independența nu apare peste noapte, ea se clădește prin exercițiu repetat. Părintele asistă la început, apoi face un pas în spate și lasă spațiu de acțiune. Prof. Claudia Chiru atrage atenția că această obișnuință trebuie formată cât mai devreme.
„Uite, în seara asta eu stau lângă tine și văd ce pui în ghiozdan. Mâine la fel, poimâine, și încet-încet îi retragem sprijinul acesta. Adică el trebuie să ajungă în clasa întâi cel puțin, dar eu am pretenția asta de la pregătitoare! Mămicile care nu respectă asta, crezând că-i fac bine copilului, de fapt îi fac o mare defavoare! Pentru că îl privează de toate aceste emoții care sunt inofensive de fapt, pentru că doar îi dezvoltă încrederea asta și duritatea internă, stăpânirea de sine internă și gritul ăsta: Băi, dar eu nu pot să-mi fac ghiozdanul? Ce înseamnă asta? Lăsați-l să greșească, lăsați-l să învețe cum să facă față acestor emoții negative! Vedeți în ce junglă am ajuns să trăim, deci trebuie să fie echipat”, susține profesoara.
Parteneriat fără frică între școală și părinți
Pentru ca acest proces să nu nască tensiuni inutile sau stări de anxietate, relația dintre cadrele didactice și familie trebuie curățată de reproșuri și judecăți pripite.
Prof. Claudia Chiru pledează pentru o punte autentică între cele două părți: „Îmi doresc ca doamnele învățătoare să nu mai certe părinții și îmi doresc ca părinții să nu mai creadă că sunt certați de doamna învățătoare, să nu o mai perceapă ca pe o ceartă. Pentru asta ambele părți trebuie să-și finiseze cumva comunicarea și abordarea din respect pentru propria persoană. Părintele care vine să ceară informații de la învățătoare vine pentru că e nesigur, e firesc. Iar noi, profesorii și învățătorii, ar trebui să fim mulțumiți că acel părinte vine către noi și trebuie să avem delicatețea și grija pentru acel om”.
Educația din România are nevoie de mai mult decât reforme și schimbări de programe. Are nevoie de dialog între profesorii care sunt zilnic la catedră, părinții care își cresc copiii și specialiștii care îi sprijină în dezvoltare. De la această idee a pornit profesoara pentru învățământul primar Claudia Chiru, fondatoarea SAGA Kid, care organizează în luna octombrie conferința A.C.E., Arhitectura Cognitivă în Educație. Evenimentul, programat în perioada 3 și 4 octombrie 2026, la Hotel Pullman World Trade Center din București, își propune să aducă la aceeași masă oameni care privesc educația din perspective diferite, dar care urmăresc același obiectiv, binele copilului.
Biletele le puteți achiziționa de pe iabilet.ro. Părinți și Pitici este partener media la A.C.E. - Arhitectura Cognitivă în Educație.