Se poate întâmpla ca copilul, în loc să folosească clasicul „mama”, să înceapă și să prefere să-și cheme mama utilizând prenumele ei. Acest fapt poate dezorienta părinții.
Mama este probabil primul cuvânt pe care copilul tău îl va învăța, atunci când începe să bolborosească. Este un „fonem primordial”, care vede buzele reunindu-se (cu sunetul „ma-ma” consecvent care unește numeroase limbi indo-europene).
În ciuda acestui fapt, se poate întâmpla, de fapt, atunci când mama nu insistă sub formă lingvistică asupra stabilirii propriului rol: în cuvinte simple, ea nu spune adesea anumite expresii precum „nu-i dai un sărut mamei tale”, sau „Uite ce ți-a pregătit mama să mănânci”, ”Hai la mama”, dar limitează cuvântul „mamă” la unele situații izolate în comunicarea cu copilul.
Este foarte probabil ca nici tatăl să nu insiste asupra expresiei „mamă” ci să-și numească soția utilizându-i prenumele: în acest caz copilul se limitează la a copia figura parentală.
Cazul în care mama percepe cu adevărat o distanță față de copilul ei și nu își subliniază rolul de mamă plecând de la lingvistică și acel sunet intim și matern este foarte diferit.
Adesea, copilul poate să se încurce și să-i spună bunicii „mamă”, deoarece probabil că petrece mult timp cu ea dacă mama lucrează; se întâmplă și cu tatăl, din același motiv.
Sfatul psihoterapeutului este de a sublinia mai des numele matern în viața de zi cu zi, pentru a oferi copilului un punct de referință lingvistic, dar și emoțional.
Se poate întâmpla, însă, foarte des, ca adolescenții să uite sau să lase deoparte apelativul „mamă” la un moment dat în creșterea lor psiho-emoțională și cognitivă, adică tranziția dificilă a adolescenței.
În această fază tânărul încearcă în toate modurile (și cu orice preț) să se auto-determine ca individ și ca adult, pornind de la independență până la detașarea sa de cordonul ombilical matern.
Din acest motiv se poate întâmpla ca un adolescent să înceapă să i se adreseze mamei utilizând prenumele ei.
În toate cazurile cele mai frecvente, însă, nu trebuie să te alarmezi: sfatul care vine de la psihologi este să încerci să reduci și să reechilibrezi timpul și prezența, găsind un dialog cu copilul tău. În primii ani ai copilăriei, însă, a mai petrece câteva ore cu copilul, în loc de dădacă și profesor, nu poate aduce decât beneficii.
Alocarea timpului de împărtășit cu copiii tăi (alegerea calității mai degrabă decât a cantității) este o necesitate pe care multe mame o uită adesea, dar este vitală în creșterea copilului. Este nevoie doar de un film împreună, o după-amiază de jocuri, o poveste citită înainte de culcare.
Prin urmare, nu ai de ce să te îngrijorezi că copilul tău preferă să te cheme pe nume în loc să îți spună ”mama”. Există diferite motive pentru care un copil preferă să facă acest lucru:
Imitație: Copiii sunt foarte receptivi la modelele de comportament din jurul lor. Dacă aud pe cineva adresându-se mamei cu numele ei, este posibil să încerce să imite acest comportament.
Condiționare: Dacă copilul observă că mama răspunde la numele ei, s-ar putea să adopte această formă de adresare pentru a obține atenție sau răspuns.
Curiozitate și explorare: Copiii mici sunt adesea curioși și învață despre lumea lor prin explorare. Încercarea de a folosi numele mamei în loc de termenii obișnuiți poate fi o formă de explorare a limbajului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil