În psihologia dezvoltării, pasul uriaș prin care un copil pricepe că cei din jur au propriile dorințe, secrete și perspective poartă numele de „teoria minții”. Deși sună pompos, este abilitatea de bază care ne transformă în ființe sociale: să știi că prietenul tău poate fi supărat chiar dacă tu ești vesel, sau că bunica nu ghicește unde ai ascuns mașinuța dacă nu a văzut scena.
Când creează un personaj fictiv, copilul îi atribuie preferințe, toane și reacții proprii. Își imaginează cum ar răspunde acesta la o supărare sau ce gusturi are la mâncare. Fără să primească vreo lecție de la adulți, micuțul exersează practic ideea fundamentală că există cineva pe lume care gândește complet diferit față de el.
O cercetare amplă publicată în revista de specialitate International Journal of Psychology a urmărit pas cu pas acest proces la 104 preșcolari, pe o durată de aproximativ 13 luni. Oamenii de știință au testat prezența acestor prieteni invizibili la startul și la finalul perioadei și au măsurat la jumătatea intervalului capacitatea copiilor de a se pune în pielea altora.
Datele au arătat o asociere: prezența unui prieten imaginar a generat un efect pozitiv vizibil asupra dezvoltării teoriei minții. Copiii care au trăit aceste povești au înțeles mult mai rapid perspectivele celor din jur.
Interesant este faptul că relația nu a funcționat și invers. Un nivel ridicat de empatie măsurat inițial nu a prezis dacă micuțul își va inventa ulterior un amic secret. Cu alte cuvinte, jocul în sine funcționează ca un teren de exercițiu, fără să ceară o maturitate emoțională precoce din partea copilului.
Autorii au analizat și dinamica dintre copil și personajul creat, dacă era o relație egală sau una de control autoritar, dar acest aspect nu a schimbat rezultatul general. Chiar dacă eșantionul a vizat un grup specific de 104 copii și cere moderație în concluzii absolute, datele confirmă valoarea explorării imaginative.
Specialiștii în educație recomandă părinților să nu preia controlul asupra jocului și să nu încerce transformarea lui într-o lecție forțată. Este de ajuns să arate deschidere și să respecte universul creat de cel mic:
Pune întrebări, fără să judeci. O curiozitate firească despre numele personajului sau despre motivele pentru care este supărat îl provoacă pe copil să caute explicații logice pentru emoții diferite.
Lasă inițiativa în mâinile lui. Personajul nu are nevoie de regulile rigide ale lumii adulte. Dacă azi îi este frică de căței și mâine vrea să zboare pe Lună, fantezia trebuie lăsată liberă.
Nu folosi personajul ca armă de șantaj. Dacă cel mic nu vrea să vorbească despre el într-o zi, nu insista. Cel mai greșit gest este folosirea amicului invizibil pentru a-l convinge să mănânce sau pentru a-i reproșa o boacănă.
Nu toți copiii simt nevoia unui astfel de prieten. Unii pun în scenă povești cu plușuri, alții imită treburile zilnice ale casei. Important nu este dacă personajul invizibil apare sau nu în sufragerie, ci libertatea copilului de a explora lumea interioară și de a înțelege că oamenii din jur simt, văd și trăiesc diferit.
