Sănătatea mintală a copiilor este un subiect important despre care trebuie să se discute. Tentativele de sinucidere ale tinerilor s-au dublat în ultimul deceniu, iar unele implică copii de până la 5 ani.
Este suficient să spunem că numai în Statele Unite, conform estimărilor, peste 4 milioane de copii au fost diagnosticați cu tulburare de anxietate și aproape 2 milioane cu depresie.
Potrivit experților, aceasta este o epidemie ascunsă. În timp ce gradul de conștientizare cu privire la acest subiect a crescut cu siguranță, doar 20% dintre copiii cu o tulburare de sănătate mintală diagnosticabilă primesc de fapt ajutorul de care au nevoie.
Unui părinte îi este greu să facă față tuturor acestor lucruri. Cu toate acestea, psihiatrii și psihoterapeuții sunt de acord că există tratamente, inclusiv terapie și medicamente, care pot face diferența.
Dificultatea constă în a înțelege dacă un copil poate beneficia de ajutor extern și apoi a înțelege cum să-l obțină. Din fericire, conform experților, există câteva semne și comportamente comune pe care trebuie să le urmăriți, precum și câteva reguli simple.
Sursa foto: Pexels/ Khoa
Iată câteva sfaturi pentru a ajuta părinții.
Sigur, copilăria poate fi minunată. Dar și foarte, foarte, dificilă. Copiii învață să-și croiască drum în lume, depășind obstacolele și schimbându-se în fiecare zi.
„Toți copiii au emoții”, spune Alexandra Hamlet, psiholog clinician la Centrul pentru tulburări de dispoziție din cadrul Child Mind Institute. „Emoțiile nu sunt negative și atunci când există dificultăți copiii sunt capabili să le depășească. Deci, atunci când simt emoții și sunt în criză, nu înseamnă neapărat că au nevoie de psihoterapie”.
Părinții ar trebui să se simtă liniștiți știind că izbucnirile de furie și chiar pur și simplu zile „proaste” nu sunt doar tipice vârstei: sunt așteptate din punct de vedere al dezvoltării, în special la copiii mai mici. Desigur, ele pot fi un simptom al problemelor de bază, dar pentru mulți constituie și un fel de rit de trecere.
La ce trebuie să acordați atenție este frecvența, durata, severitatea și caracterul adecvat al acestor comportamente în funcție de vârsta copilului.
„Aproape toți copiii mici au crize de furie la un moment dat”, repetă Steven Meyers, cercetător și profesor de psihologie la Universitatea Roosevelt și psiholog din Chicago. ”Dar trebuie să acordați atenție cât durează izbucnirile, cât de severe tind să fie și dacă copilul continuă să le aibă peste vârsta la care ar putea fi considerate adecvate”.
Sarcina specialiștilor este de a colecta feedback de la părinți și de a folosi instrumentele disponibile de evaluare clinică, cum ar fi scalele de evaluare, pentru a înțelege dacă comportamentul unui copil nu este de fapt normal.
Sursa foto: Pexels/ Kindel Media
Dacă copilul a ajuns într-un punct în care problemele de comportament (de la schimbări de dispoziție la crize de furie sau probleme de concentrare) îl împiedică să treacă peste zi sau dacă interferează cu activitățile unui părinte, atunci este un semnal de luat în considerare.
De exemplu, este normal să faci crize de furie înainte de școală, dar dacă copilul are crize zilnice, de lungă durată, care fac ca un părinte să întârzie la serviciu, acesta este un semn potențial că se întâmplă ceva mai grav.
„În momentul în care emoțiile încep să fie de necontrolat și să aibă consecințe asupra performanței copilului sau să îi compromită funcționalitatea, vine momentul să spunem „Ok, să încercăm să aprofubdăm pentru a înțelege despre ce este vorba”, sfătuiește Hamlet.
Sursa foto: Pexles/ Cottombro
Deși lumea parentală este adesea plină de un spirit de competiție și de judecăți dure, atât Meyers, cât și Hamlet cred că a te compara cu prietenii sau membrii familiei cu copii de vârstă similară cu a ta este o modalitate eficientă de a începe să înțelegi dacă copilul tău este de fapt capabil de dificultate.
Totuși, trebuie să ne amintim întotdeauna că copiii sunt foarte diferiți unii de alții: deci nu este vorba de a face comparații, ci mai degrabă de a profita de rețeaua socială a cuiva pentru a începe să stabilească niște linii directoare.
De asemenea, este foarte eficient să iei notițe cu privire la schimbările sau modelele pe care le vezi că apar, astfel încât atunci când îți vezi medicul pediatru să poți oferi exemple concrete, mai degrabă decât să enumerați cel mai recent episod sau comportament pe care îl puteți aminti.
Sursa foto: Pexels/ Cottombro
„Tulburările psihologice sunt de două tipuri”, explică Meyers, subliniind totuși că aceasta este o distincție aproximativă. „Cele de primul tip se referă la comportament, cum ar fi tulburarea de deficit de atenție sau tulburarea de opoziție sfidătoare. De obicei, este ușor de observat simptomele, deoarece acestea sunt vizibile și au impact asupra vieții altora.”
„Al doilea tip include așa-numitele tulburări internalizate”, continuă Meyers, „inclusiv anxietatea și depresia, care pot fi mai dificil de diagnosticat, deoarece simptomele lor se bazează mai mult pe gânduri și sentimente modificate, decât pe un comportament neregulat”.
Deși nu sunt deloc exhaustive, unele semne neașteptate de anxietate la copii includ probleme de concentrare, negare și accese de furie – poate nu tocmai ceea ce părinții cred că sunt semnele distinctive ale comportamentului anxios. „Este pur și simplu modul lor de a reacționa la preocupări”, explică Hamlet.
De asemenea, semnele depresiei variază atât de dramatic încât este dificil să enumerați doar câteva. Părinții ar trebui să urmărească episoade de iritabilitate, crize de furie și modificări ale tiparelor de alimentație și somn. Nu trebuie neaparat sa te astepti ca depresia sa se manifeste in cel mai evident mod, adica cu tristete.
Sursa foto: Pexels/ Cottombro
Deși problemele de sănătate mintală sunt rezultatul unui set complex de factori genetici și de mediu, este important să fii conștient de istoria familiei tale, spune Hamlet.
„Trebuie să ții cont de orice istoric familial”, spune Hamlet, deoarece tulburările mintale pot apărea în familie. Genetica nu este cu siguranță un destin, ci pur și simplu unul dintre mulți factori de luat în considerare.
Este important să vorbim în mod regulat despre condițiile emoționale ale copiilor, chiar și atunci când sunt foarte mici. Unii sunt mai comunicativi decât alții, spune Meyers, dar dacă îți stabilești un obicei de a vorbi despre gândurile și sentimentele lor, poate deveni mai ușor să-i faci să apeleze la un părinte atunci când simt că se luptă. În acel moment, mama sau tata îi vor fi mai capabili să-i îndrume către ajutor extern, după cum este necesar.
Este esențial să ascultați fără a trece imediat la ceea ce Meyers numește „modul de intervenție”. Părintele nu are toate răspunsurile și nu poate rezolva orice problemă.
„Este greu să rămânem concentrat și să asculți când copiii descriu evenimente dureroase, vrem doar să-i facem să se simtă mai bine”, spune el. „Dar uneori suntem prea grăbiți.”
„Trebuie să ascultăm. Pune întrebări pentru a înțelege detaliile”, adaugă Meyers. „Întrebați copilul cum se simte și transmite înțelegere și compasiune, mai degrabă decât să treacă direct la încercarea de a rezolva problema.”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil