„Am un copil preferat?”. Aceasta este o întrebare pe care fiecare părinte și-a pus-o cel puțin o dată în viață. În realitate niciun părinte nu recunoaște posibilitatea ca acest lucru să se întâmple, să aibă un copil preferat în detrimentul altuia. Dar haideți să vedem ce spun specialiștii despre acest lucru.
Un zid al conștientizării împotriva căruia să ne lansăm cu viteză foarte mare și apoi să-l evităm în ultimul moment din cauza unui sentiment de vinovăție insuportabil, a imposibilității de a admite că suntem cu toții oameni și da, putem prefera un copil în detrimentul altuia.
Ideea că asta se întâmplă ne sperie (pe bună dreptate) pentru că ne-am dori să fim drepți, corecți, perfecți cu fiecare dintre creaturile noastre, dar viața ne învață că lucrurile nu merg întotdeauna ca în basme. Preferința pentru copil îi îngrijorează pe mulți părinți, dar mărturiile despre cum s-a întâmplat dintotdeauna acest lucru abundă în istorie.
Freud i-a scris în 1936 lui Thomas Mann: „Bonaparte a fost al doilea fiu al unei familii numeroase și, în tradiția corsicană, dreptul de naștere este respectat cu frică sfântă. A elimina pe Joseph, fratele său mai mare, a-i lua locul a fost pentru Napoleon forța motrică din spatele existenței sale care l-a condus de la o cucerire la alta. Propriul său mod de a purifica ura”.
Preferințele între frați și consecințele asupra echilibrelor familiale au influențat istoria, cinematografia și literatura de secole: de la basmele lui Grimm și ale lui Perrault, până la piesele lui Shakespeare, trecând prin romanele lui Dostoievski.
Pe scurt, un subiect cu adevărat important de tratat – și unul arzător de digerat – la care reacționăm adesea cu o glumă, diminuându-i importanța.
Un studiu realizat de sociologul Katherine Conger de la Universitatea din California publicat în 2006 pe un eșantion de 768 de părinți dezvăluie că 70% dintre mame și 74% dintre tați recunosc că au un copil preferat, dar nimeni nu precizează pe care.
Din mărturisirea lor a reieșit că cel privilegiat era de foarte multe ori primul născut, urmând să dezavueze impresiile inițiale ale cercetătorilor care ar fi pariat în schimb pe al doilea născutdin moment ce este cel mai mic, deci cel mai nevoie de atenție și îngrijire.
Un alt studiu realizat de echipa de experți a sociologului Bornstein a analizat modul în care 55 de mame au interacționat inițial cu primii lor copii în vârstă de 20 de luni și apoi, după aproximativ trei ani, cu al doilea copil de aceeași vârstă. Rezultatul este clar: mama tinde să se joace mai mult cu primul născut.
Experții ambelor cercetări au încercat să explice fenomenul, sugerând un punct de vedere important: cu primul copil se naște și rolul de mamă pentru prima dată, în timp ce cu al doilea rolul este deja testat. Mămicile pot dedica mai mult timp și efort primului născut pentru că nu au alți micuți de care să aibă grijă, ba mai mult, din lipsa de experiență, concentrează mai multă atenție în grija pentru el.
Cu cel de-al doilea copil, în schimb, este normal și corect să te simți mai calm, mai capabil și timpul de dedicat este mai mic pentru că, oricât de mare este, primul va avea totuși nevoie de ajutor și îngrijire.
Primul punct de luat în considerare, pe lângă faptul că fiecare părinte este o ființă umană și ca atare nu este infailibil și absolut nu este perfect, este că copiii nu sunt toți la fel: fiecare are un caracter, un temperament, un mod de a acționând și văzând lumea unică în felul lor, nu neapărat comparabilă cu cele ale celorlalți frați.
Este absolut normal ca așa-zișii „copii dificili” – cei care dorm mai puțin, sunt mai problematici când vine vorba de mâncare, sunt hiperactivi, exuberanți, nu foarte ascultători și așa mai departe – să fie percepuți ca exasperanți, mai complicat de gestionat: acest lucru nu afectează dragostea, dar pur și simplu este mai ușor pentru acești copii să atingă nervii părinților.
Cert este că părinții tind să se simtă imediat mai în ton cu copiii cu un caracter și temperament mai asemănător cu al lor.
Un studiu realizat de doctorii Suitor și Gilligan ne informează că mamele preferă adesea copilul adult care le este cel mai asemănător din punct de vedere al valorilor și credințelor, dar alți părinți își bazează preferința pe caracteristicile fizice, de caracter și comportamentale ale copilului, optând pentru acel care are un caracter mai ușor de gestionat.
Nu putem uita că de foarte multe ori părinții acordă mai multă atenție unui copil pentru că au (sau cred că au) nevoie mai reală de sprijin și ajutor.
Narcisismul parental intră adesea în joc și transformă un anumit copil într-o obsesie, o formă de răzbunare, un mijloc de a atinge un scop nerealizat sau de a satisface prin el dorințe frustrate. În orice caz, dinamica familiei nu este întotdeauna fixă și identică și se poate schimba în funcție de vârsta copiilor sau de evenimentele din viață.
Fără panică: a prefera un copil în locul altora nu înseamnă că sunt iubiți mai puțin. Tratamentul poate fi diferit în funcție de nevoile fiecărui copil, în unele cazuri există și favoritisme, dar dragostea există și rămâne fără îndoială.
A avea preferințe – e mai bine să o repetăm – este normal și confirmat de literatura științifică, dar este cu adevărat dificil pentru părinți să le poată recunoaște ei înșiși și copiilor lor.
A explica de ce se întâmplă acest lucru este simplu: încălcarea tabuului ar putea pune la îndoială echilibrul familiei, plus că toți suntem victimele unei reguli sociale implicite, restrictive și severe: trebuie să ne prefacem cu toții că ne iubim copiii în mod egal cu orice preț. Riscul nerespectării dogmei este acela de a fi imediat desemnați ca părinți răi, ca oameni reprobabili.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil