Copilul are abilități normale de învățare, înțelegere normală a limbajului și nu pare să existe disfuncție organică sau întârziere în dezvoltare. Totuși el nu vorbește mai ales în momente și contexte sociale particulare.
Se numește mutism selectiv, o tulburare aparent rară despre care se cunosc puține și care își găsește originea într-o stare de anxietate și care ar putea fi un indicator predictiv al unei forme de fobie socială.
Copilul se retrage în sine și refuză să vorbească în contexte sociale specifice, cum ar fi la școală, în timp ce acasă vorbește normal. El este adesea confundat de către profesorii cu dizabilități sau cu o formă de autism.
În general primele semne apar în primii ani de viață, dar diagnosticul ajunge la vârsta școlară când copilul se trezește nevoit să se confrunte cu situații sociale care necesită o bună utilizare a limbajului.
Înainte de asta, copilul era considerat doar puțin timid sau rezervat sau chibzuit, pentru că în general vorbește acasă.
La școală, este complet tăcut, șoptește unor colegi de clasă, preferă izolarea și liniștea. Găsește alte modalități de a comunica, cum ar fi să arate cu degetul, să-și miști capul, să scrie sau pur și simplu să rămână nemișcat în așteptarea ca cealaltă persoană să înțeleagă ce vrea.
Nerecunoscând tulburarea, profesorii îl pedepsesc adesea și pur și simplu spun familiei că este un copil excesiv de timid. Și când vine vorba de diagnosticul propriu-zis, care apoi necesită terapie, tulburarea este adânc înrădăcinată și mai greu de eliminat.
Mutismul selectiv este considerat o tulburare din toate punctele de vedere și este inclus în manualul de diagnostic DSM-IV conform acestor criterii de diagnostic:
- copilul nu vorbește în contexte sociale specifice;
- în situațiile în care se simte confortabil, cum ar fi acasă, copilul vorbește în general;
- mutismul împiedică performanța academică și interacțiunea socială;
- mutismul a durat cel puțin o lună;
- nu există alte tulburări psihice, cum ar fi autismul sau schizofrenia, nici tulburări de limbaj, precum bâlbâiala.
Cauzele mutismului selectiv nu sunt încă pe deplin înțelese, dar se crede că este rezultatul unei combinații de factori genetici, de mediu și neurobiologici.
Unii copii pot avea o predispoziție la anxietate sau pot avea experiențe traumatice care contribuie la tulburare. Mediul familial poate influența și dezvoltarea mutismului selectiv, de exemplu dacă copilul are părinți foarte protectori sau dacă a suferit o schimbare semnificativă în viața sa.
Nu există o terapie standard care să fie valabilă pentru toți copiii. Pentru unii, terapia comportamentală sau psihoterapia de familie se pot dovedi utile, pentru alții, logopedia sau psihanaliza. Obiectivul rămâne însă reducerea anxietății și creșterea stimei de sine, precum și siguranța în contexte sociale.
Promovați stima de sine lăudând copilul pentru abilitățile și talentele sale; promovează socializarea lucrând la crearea oportunităților copilului de a se întâlni cu colegii săi de școală; implicați profesorii, instruindu-i cu privire la mutismul selectiv și rugându-le să încurajeze verbalizarea în pași mici; implicați membrii familiei: nu forțați niciodată copilul să vorbească, petreceți timp cu el, ajutați-l să comunice, încurajați-l să se deschidă și să-și exprime emoțiile.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil