Animalul de companie devine o parte activă (adică membru) a familiei. Cei care își împart viața cu un prieten patruped apreciază această apartenență, în timp ce, cei care nu au trăit niciodată această experiență ar putea risca să minimizeze puterea relației om-animal.
Suferința enormă care vine de la moartea câinelui sau a pisicii noastre are de-a face cu activarea cerebrală a circuitelor de îngrijire parentală (îngrijire și protecție).
De fapt, atunci când se confruntă cu un animal de companie, aceleași mecanisme neuro-cerebrale responsabile cu îngrijirea unui copil sunt pornite și funcționează cu toată povara responsabilității, afecțiunii și atenției care vine odată cu acesta.
Îngrijirea, proporțională cu vârsta și aptitudinile, afectează și copiii care intră într-o relație cu animalul de companie. Prin urmare, pierderea lui echivalează cu suferința de doliu.
În ciuda a ceea ce se crede despre ființa umană modernă, adesea considerată egoistă și individualistă, toți, înțeleși ca aparținând speciei umane, trebuie să practicăm ”îngrijirea”.
Având în vedere că însăși acțiunea de îngrijire cimentează relația cu animalul și sentimentele care decurg din acesta; dat fiind că pisica sau câinele devin copii-frați sau surori pentru singurul fapt că intră în această relație de îngrijire și schimb emoțional, pentru a explica copiilor moartea unui animal este în primul rând necesar să salutăm durerea și să-i acceptăm umanitatea chiar dacă are un prieten blănos ca piesă centrală.
Se întâmplă adesea copiilor, dar se poate întâmpla și adulților: negarea durerii, înecarea ei în alte gânduri, ridicarea unui zid, ascunderea acestuia, nu mai vrea să vorbească despre câine sau pisică, respingerea ideii de moartea animalului.
Această atitudine este toxică și atunci când semnele de avertizare sunt recunoscute, acestea trebuie „tratate”.
În calitate de părinți, avem și sarcina de a le arăta copiilor că suferința face parte din viață, gestionând și dirijând în același timp sentimentele. În special la copiii mai mici, care învață în mare parte prin osmoză, este indicat să nu aibă reacții necontrolate: să nu mănânce, să se izoleze, să stea mult timp în pat.
Foto: Pexels/ Lea Kelley
Chiar dacă abandonul față de sine poate fi o cerere din partea inimii noastre, în consecință din partea corpului nostru, chiar dacă din perspectiva adultului îi prevedem caracterul temporar și tranzitoriu, la copii o destabilizare similară trăită de adult poate să rezoneze literalmente și să le afecteze propria capacitate de a reacționa și de a rezista durerii.
Pentru copii, experiența morții unui animal este un test al procesului de doliu mediat de înțelegerea ciclului vieții.
Animalele au o durată medie de viață mult mai scurtă decât a noastră și se întâmplă ca doliul pentru un prieten cu patru picioare să fie primul doliu pe care copilul îl experimentează.
Până la vârsta de 3 ani, granița dintre viață și moarte este necunoscută minții copilului care încă experimentează conceptul de vizibil și invizibil. Acești copii vor absorbi absența câinelui schimbându-și nevoia-stimul de îngrijire pe alt animal sau pe o jucărie.
Foto: Pexels/ Ekaterina Volovtsova
EXPLICAȚI MOARTEA UNUI ANIMAL COPIILOR ÎNTRE 3 ȘI 6 ANI
Deși relația cu spațiul și existența în viață începe să se formeze în mintea copilului, la vârsta preșcolară ideea de moarte este încă labilă.
Copiii între 3-6 ani, care suferă de pierdere, tind să întrebe adesea când se va întoarce persoana iubită sau animalul de companie dispărut.
Părinții trebuie săsusțină copilul cu explicații mereu clare și coerente.
ÎNTRE 6 ȘI 9 ANI, MINTEA COPILULUI ESTE CAPABILĂ SĂ PROCESEZE ȘI SĂ ÎNȚELEAGĂ CONCEPTUL DE MOARTE
Dacă până în jurul vârstei de 9 ani ideea morții se ciocnește cu o imaturitate funcțională de a încasă și imagina „pentru totdeauna”, între 9 și 12 ani, totuși, copilul se confruntă cu doliu identificându-l pentru ceea ce este cu adevărat: pierderea definitivă a persoanei iubite sau a animalului mult iubit. La această grupă de vârstă este probabil ca copilul să înceapă să nege durerea pentru a scăpa de suferința pe care o provoacă.
Oricât de matură ar fi, ideea ireversibilității morții este deosebit de destabilizatoare. Copilul, zguduit de acest sentiment înțepător, se simte expus suferinței vieții și o neagă cu unicul scop de a-și restabili propriul echilibru intern cât mai repede și ușor.
Între 9 și 12 ani și mai mult, negarea durerii de a pierde un animal de companie poate fi, prin urmare, un mecanism de apărare instinctiv.
Acest lucru ar putea duce la o închidere a copilului: părinții pot observa un copil care a devenit brusc taciturn, timid. În aceste cazuri, durerea trebuie împărtășită cu tact corect și pornind de la verbalizarea propriilor sentimente: ca părinți pornim de la felul în care simțim și cum trăim absenț. Acest dialog va structura o reuniune de familie în semn de rămas bun de la prietenul patruped.
Foto: Pexels/ Dmitry Ergorov
Copiii care pierd un animal de companie, la fel ca adulții care se confruntă cu doliu, trebuie în primul rând să fie ascultați: împărtășiți-vă durerea și puneți-vă la dispoziție pentru a o primi pe cea a copilului dumneavoastră. A asculta nu înseamnă doar a primi cuvintele copilului, ci și a-i percepe sentimentele prin numeroasele limbaje non-verbale pe care le exprimă.
Ai grijă de durerea copiilor, merită un proces de decodare care să te pună sub semnul întrebării, de multe ori nu există un răspuns corect sau chiar unul mai bun decât alții pe care să-l dai copilului, atunci când te afli în dificultate, răspunde cu inima.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Parinți și Pitici și pe Google News
Te-a ajutat acest articol?
Urmărește pagina de Facebook Părinți și pitici și pagina de Instagram Părinți și pitici și accesează mai mult conținut util pentru a avea grijă de copilul tău în fiecare etapă a dezvoltării lui.
Vezi versiune mobil